SuperBlog – malaxorul creativității

Parafrazând o categorie a acestui blog, Ce caut eu în viața mea, mă întreb mult în ultima vreme ce fac eu cu viața mea. Săptămâna viitoare e ultima în care voi mai merge la serviciul-acasă și va începe o nouă etapă pentru existența mea plină de conținut – aceea de casnică cu șorț, așa cum a punctat bine, colegul meu Sebi. Pe lângă lacrima-n gât că nu mai merg două zile pe săptămână la salon, unde mă duceam, practic, la întâlnire și povești cu colegii-prietenii mei, mă mai străfulgeră și panica că nu știu ce o să fac. Desigur, unele lucruri sunt clare, pentru că ele reprezintă și motivul pentru care am luat decizia de a sta acasă. Începe Matei școala și vreau să fiu lângă el, să îl susțin, să îi fac trecerea de la copilăria fără nicio grijă la etapa asta care o să dureze până devine adult, să îi gătesc mese calde, să petrecem timp și să facem lecții. Daaar, pe lângă asta, eu, Mirela, ce fac? Cu ce mă ocup? Care e treaba cu mine pe aici?

SuperBlog – take 1

În primăvară m-am înscris la ediția cu numărul 22 din SuperBlog, cea mai tare și mai longevivă competiție de blogging. Timid, fără să știu absolut nimic, cu capul plin de întrebări, dar cu curiozitate, am făcut-o. Eu pe blogul ăsta am scris ce m-a tăiat capul, dar mai ales cum m-a tăiat capul. Tâmpenii, nimicuri, am dat cu jale și cu maimuțăreli, o ciorbă de potroace, ce să mai. Când a venit vremea să scriu pentru concurs….Hopa, stai așa, că e cu organizare în cap și cu reguli care trebuie respectate. Mi-a făcut bine. M-a aliniat. M-a centrat, ca să folosesc un termen la modă pe care nu cred c-o să îl mai folosesc vreodată. O să sintetizez mai jos avatajele, plusurile pe care mi le-a adus mie Superblog, că dacă ar fi să detaliez, ați citi până mâine.

Gala SuperBlog – ediția de primăvară 2021
  • Oamenii – SuperBlog e un concurs care aduce oameni lângă oameni. Îi leagă și crează comunitate. Bine, a tot făcut asta de vreo 11 ani. Eu abia în 2021 am simțit. Fairplay, bucurie de a ajuta, de a da celuilalt din ce ai învățat, de a primi informații prețioase pentru parcursul în competiției cu recunoștință
  • Informații – Am mai zis de vreo câteva ori că nu știam nimic. Am învățat muuulte.
  • Comunitate – tot oameni, adică. Cu care râzi, îți exprimi nemulțumirile vizavi de clasament, faci mișto. Prietenie.
  • Dezvoltare de abilități – am învățat Canva, am studiat vreo 2 aplicații/programe de editare video, am înțeles cu ce se mănâncă altele
  • Organizare – m-a pus un pic cu fundul pe scaun. Să nu mai umblu slobodă prin viață și să fac lucrurile așa, din poignet. Să stau să caut, să cercetez, să aflu lucruri despre domenii pe lângă care n-am mai trecut…
  • Și am și câștigat locul 3. Ce să mai. Asta a fost cireașa aia coaptă și dulce de pe tort.

SuperBlog – Take 2

Toamna asta, pe 1 octombrie, începe ediția cu numărul 23. Până acum s-au scris peste 40,000 de articole pentru peste 500 de probe. Vă dați seama ce forțe creative? Ce valuri de inspirație concentrată?

Sunt sponsori mișto, care te pun la încercare, îți dau și grele, dar și frumoase, te forțează să ieși din zona de confort și să dai din toate dedesubturile minții.

Sunt premii. Ohoo, da! Și ce bucurie simți când te vezi acolo, în clasament, cu nota maximă și știi că tu ai fost miezul din Pepsi pentru proba aia. Tu ai zis cel mai bine în ochii sponsorului.

Sunt parlamentări pe grupul de Facebook al superbloggerilor. Sunt dezbateri, se râde, se plânge, se enervează. Dar e Claudia (Pătrașcu) acolo, mama copiilor inspirați, care liniștește apele și ne aduce pe toți la linie pentru atacarea din plinul creațivității a următoarei probe. So, no worries!

Eu mă înscriu, deși nu știu la câte probe o să pot scrie. Totul depinde de dansul ăsta între adaptarea lui Matei la scoală, timpul liber petrecut cu el cu folos, ciorbițe și ostropel și ce ne-o mai aduce viața.

Sursa foto – Vlada Karpovich for Pexels

Vă știu pe câțiva cărora le place să scrie. Și vă sfătuiesc să intrați toamna asta în competiție. O să v-aducă multe. Dar, mai ales bucuria scrisului. A destupării canalelor pline cu idei.

Condițiile pentru inscriere sunt – să aveți un blog de minim 3 luni, cu minim 20 de articole publicate la data înscrierii, să citiți bine regulamentul, să scrieți un articol în care să vă anunțati intrarea în concurs și să completați formularul.

Ei, ia ziceți! Ne vedem în ring? :))) Haide, Competiția începe cu TINE!

Vă pupez!

Gospodina cu șort

Profesorii de viață

Astăzi am citit un articol postat de Raluca Anghel pe eunmicsecret.ro legat de faptul că există persoane pentru care dezvoltarea personală nu funcționează sau sedințele de coach-ing. Că e un proces greu și nu e la îndemâna oricui să se apuce de scormonit și reglat prin interior. Articolul mi-a adus în prim-planul atenției o idee pe care o mătrășisem de mai demult. Adică m-am enervat eu singură în sinea mea pentru puțin timp și-am dat-o naibii. O frustrare și o revoltă. Dar Raluca mi-a aruncat azi la fileu subiectul ăsta pe care nu voiam să îl expun aici, pentru că are un pic de hate. Justificat, zic eu în mintea mea tulbure de vacanța prelungită în care am zăcut.

Coach sau escroc?

Da, daaam. Ați citit bine. E plin internetul de personaje care se prezintă drept coachi, acești reglatori ai vieții oamenilor, acești aducători pe calea cea bună, de obicei profesională. Alții, marii iluminați în ale ghidării celor care se lasă pe mâna lor întru abunență și properitate, ating și partea personală.

Nu, n-am nimic cu branșa în sine. Nu toți sunt așa. Eu vorbesc despre ăia care n-au trecut cu privirea prin vreo carte de psihologie, care au făcut cursuri de duzină în urma cărora au primit patalamaua generatoare de oropsiți pe scaunul izbăvirii de pericole în carieră și de tristețe și negură în viața fără sens. Oropsiți cu portofelul ușurat. Căci, nu-i așa, lumina e scumpă, mai ales aia care îndepărtează întunericul de pe calea vieții. E plin instagramul de postări sponsorizate ale acestor coachi pe care, dacă îi iei la bani mărunți, constați că au fost cel mult funcționari (am văzut și vreo 2 foști directori de vânzări) în corporații și au decis să devină guru pentru populația în nevoie. Pur și simplu. Ce-are? Păi nu fac io un curs și fac un profil frumos de social media, cu design, cu astea, cu culori, cu citate clișeice luate de la alții și puse în Canva sau ceva, să fie frumos și construiesc un curs de stă mâța-n coadă?! Și nu mă mai duc nici la muncă, sunt freelancer, că ce mi-am mai dorit!

Cunosc un coach, un consilier în dezvoltare personală care se caută el însuși de 145 de mii de ani la căpuț. Și are, încă, probleme grave nerezolvate. Omul e cu site-ul aranjat, pus la punct, la costum, pe eleganță și amabilitate, dar cu creierii varză. Și sunt oameni care se duc la el ca la Mesia să-i scoată din rahat. Să le ordoneze următorele mișcări din carieră, să îi ajute să găsească calea către implinirea profesională…

Toată populația vrea să studieze psihologia

Creat în Canva

Măi, eu dacă întreb acum 10 oameni ce domeniu îi pasionează, cel puțin 5 din ei zic că le-ar plăcea să studieze psihologia. Și dezvoltarea personală. Unde merg, mă lovesc de ei la oul piciorului. Pac, încă un psiholog. Jap, oooo, ia uite, altu’. Cu proiecte, cu astea…Nu mai știe niciunul de capul lui. Care e problema?

Problema e că au trecut pe la cursuri și pe la formări din 2 în 2. Pentru că după ce termini facultatea aia la care visează 5 oameni din 10, mai ai cel puțin 3-4 ani de formare ca să fii în stare să stai în fața unui om fără să îi împletești neuronii. Și niște calități cu care vii de acasă. De exemplu, una de bază e că trebuie să fii în stare să asculți. Eu cunosc un astfel de personaj care e psiholog (adică are clienți cu care face ședințe de terapie) și nu e în stare să asculte. Iată!

Am un prieten care a fost la 4 psihologi până la nimerit pe ăla care trebuie. În primul caz aveau o cunoștință comună și psihologul/oaga s-a apucat să îi povestească cunoștinței ce zicea prietenul meu în ședințe! Like OMG! Îhî! A doua psiholoagă, pe banii și pe depresia lui, i-a prezentat în prima ședință colecția ei de diplome. Cu un avânt și o mândrie pe care pacientul nu le-a putut stăvili până s-a sunat că s-a terminat timpul.

Mamele experte în parenting

Eu v-am spus de mult timp c-am ieșit din orice grup, din orice urmă de gathering d-ăsta online de mame. Că nu se putea cu ele. Toate experte în tot. Și afurisite. Acu’ dacă se nasc 10 copii în maternitate la Polizu, în foarte scurt timp avem minim 6 bloguri de parenting, 6 conturi de social media. Vă garantez. Că ele se gândesc: ce fac io cu viața mea? (ca mine, așa :))) Ia să m-apuc eu să fac cont de insta cu sfaturi de parenting! Scriu cum trebuie să fie căcuța, cum pasez legumițele, cum îl privesc în ochi și nu, nu, nu! Nu mă enervez niciodată! Nu, nu, nu! Nu țip niciodată la copilul meu! Și pac! înc-o ciupercă după ploaie, pardon, după naștere… Știu, sunt rea! Fiecare e liber să scrie ce vrea în spațiul lui online. Dar nu mai vreau să îmi apară mie pe feed (că alea sponsorizate și push-uite apar) și mi-aș dori să nu mai fie pline (conturile) de sfaturi cu iz de adevăr absolut. Că nu-l deține nimerica. Și sunt femei simple de la țară care iau de bun ce zic femeile astea – expertele în parenting doar pentru c-au născut.

Creat în Canva

Cum mă dezvolt eu? Sau, mai bine zis, eu mă dezvolt?

Nu știu cât mă dezvolt. Că știu puțin din toate și mai nimic. Adică ce mi-a plăcut, aia am aprofundat. Nu-s specialistă în nimic, am mai zis asta de câteva ori. Dar domeniile care m-au atras au fost atinse cât să mă satifacă și să îmi aducă ce avem EU nevoie. În ceea ce privește podcasturile, nu ascult – atunci când au ca subiect dezvoltarea personală, psihologia – decât după ce mă uit un pic pe ici pe colo după omul care îl face. Să văd și eu ce îl recomandă, în afară de voce și talent. Pe partea de parenting nu mă uit decât în gura Uraniei Cremene, pentru că știu că femeia asta a făcut șpemii de programe de formare recunoscute internațional, e logică și știe ce scoate pe gură (am și testat din metodele ei și toate au dat rezultate). Cu căpuțul mă îndrept spre terapeuta la care am fost și mi-a făcut mult bine. Pe concretelea. Pentru că nu mai pot, vă rog să mă credeți, cu „gândește pozitiv”, „iubește-te pe tine însăți”, „îmbrâțișează-ți defectele” etc. Tot felul de bulshit-uri d-astea atât, dar atât de degeaba doar spuse așa, din vârful buzițelor rujate.

Băi, bottom line-ul e că toată lumea vrea să facă bani ușor. Și să-și găsească direcția aia care să-i aducă și stabilitate financiară și împlinire. Dar nu poți, n-ai voie să lucrezi cu mintea oamenilor, să pretinzi că știi tu să îi ghidezi atât profesional, cât și personal, când tu ai citit 2 cărți și ai fost la un curs, eventual online. Oricum suntem toți cu creierii puși pe sârmă. Să ne mai și ducem către ăștia cu speranța că ne rezolvă ei, e autodistrugere.

Așadar, dragi coach formați de azi pe mine, dragi wannabe psihologi, dragi mămici cu pitici, hai să îi lăsăm pe ăia care au studiat de și-au rupt coatele și mințile, care au căutat, care au experimentat, ăia cu adevărat avizați. Și noi, dacă nu știm încotro s-o apucăm în carieră, dacă nu știm ce să facem cu viața noastră, să facem un curs de împletit, de cusut goblenuri, de design, de animație, de actorie, de orice care nu implică lucrul cu mintea omului. Saaau, să studiem și noi până ne dă borșu’ pe nas și dup-aia le luăm banii la oameni.

Mie nu-mi place nici împletitul, nici cusutul, nici design-ul, așa că fac ostropel sau stau. Și când nu stau, alerg.

ERASE MY CASE! 😂

5 lucruri pe care le-am învățat din alergare (panseuri de candidă atletă)

Viața îmi mănâncă tot timpul. Greu ajung să mă pun în fața laptopului și să dau drumul la cișmeaua gândirii. E vară, sufletul zburdă, dar mai ales picioarele. Revelația ultimilor zile e că eu alerg de mult timp, nu de acum două luni jumate-trei, când mi-am târât trupul superb și supraponeral pe cărăruile Parcului Tineretului întru eliminarea apei din corp (că asta era explicația, că rețin apă) și izbăvirea de păcatele tânjirii zilnice după pâine proaspătă, semințe de floarea soarelui și 2 până la 5 eclere. Alerg, cel puțin de când s-a născut Matei, ca o curcă beată și fără direcție pe diverse rute – grădiniță – acasă – muncă – grădiniță, sufragerie – bucătărie (asta se întâmplă de vreo 14635 de ori pe zi la comanda mami!, parc – casă – mega – mall etc. Deci, dragii mei, sunt alergătoare de performanță de foarte mult timp. Nu așa … auzi, 2 luni jumate-3. Ce-i asta?!

De când Parcul Tineretului mi-e prieten numai mie cu ale lui dimineți de îți taie respirația am învățat câteva chestii pe care nu le-am găsit niciunde în analele alergatului de la Isus încoa’. Și sunt lucruri pe care trebuie să le știe cei care se apucă, la fel cum am făcut-o eu, din frica de a nu face iar șanț în vârful patului la ușoarele și parșivele adieri ale depresiei. Adică te duci și alergi, mănânci pământu’, decât să te înghită el. O iei la sănătoasa cu ce ai pe tine – în șlapi, cu pantalonii scurți scămoșați cu care faci curat în casă, cu tricoul găurit, cu ce ai. Și vezi dup-aia dacă merită să dai o tură până la Decathlon să te îmbraci și tu ca un om care iese în parc să facă pași, nu să cerșească. Așadar, iată marile învățăminte pe care le-am tras eu în aceste 2 luni jumate – aproape 3 de când alerg.

Nu sunt și n-o să fiu niciodată Murakami

Hai, că v-am făcut capul calendar cu ăsta. Știu. Dar nu din vreo obsesie pentru marele scriitor japonez și ale lui cărți bestseller în lumea largă. Că eu n-am citit decât 2. P-alea mai subțiri. :)) Practic, ce m-a interesat. Că dup-aia am văzut c-o dă în diverse cu metaforele și metafizicu’ și eu sunt o fată simplă de la țară căreia îi plac lucrurile concrete – se pupă x cu y, y o părăsește, x se aproape sinucide și apare z – Făt Frumos din New York cu care ea se regăsește pe cărările vieții și ce frumos a fost. Sfârșit.

Așadar, obsesia mea cu acest om-scriitor-alergător e pentru că m-am chinuit să fac ce zicea el în cartea lui despre alergat. Și nu se pupă deloc. Pentru că eu chiar nu sunt Murakami. Ce să vezi?! El alerga 10-12 km/zi (lucru pe care l-am făcut și eu), dar dormea la prânz nemernicul. Se odihnea. În fiecare zi. Păi eu n-am mai dormit la prânz de când eram mică. Normal că la 20.00 mă ia plânsul de oboseală și văd stele verzi. El contempla natura și marea și oceanele și scria. Chema muzele, pe relax. Eu contemplez rafturile din supermarket și cărțile de bucate, că nu mai știu ce să fac de mâncare și chem livratorul cu pizza quatro fromaggi, că mă dau bătută.

Grijă mare la masa de seară

Eu sunt și pe dietă low carb în același timp în care alerg de-mi sar fulgii (o să detaliez mai jos de ce e o mare prostie că fac asta). Dar și pe fasting intermitent. Da, măi, sunt această campioană, această regină neîncoronată a dietelor ținute în același timp. După ora 18.00 nu mai mănânc nimic până a doua zi pe la 10.00. Dar sunt și om. Și am mai sărit peste regula asta. Și am îngurgitat câte ceva. Uneori ceva soft, alteori ceva sățios și bun.

Mare greșeală. Dacă v-apucați de alergat, grijă mare! Măi oameni buni, am avut dimineți în care am doborât recorduri mondiale la viteză. Sunt convinsă. Tot ce visam era buda. Ce transpirație de la km parcurși?! Ce deshidratare de la efort?! Să vezi nenică cum e să te ia crampele alea mari și să fii pe partea cealaltă a lacului față de blocul tău. Să mai ai, practic, 2 km până acasă. E vis urât cu filme cu Donatella Versace. Mori și învii de 100 de ori până ajungi în raiul budei tale. Simți că ți se scurge viața din tine. Că o să te știe toată Capitala ca aia care a făcut căcuț pe ea în Parcul Tineretului din centrul Bucureștiului. Că nu exstă rușine mai mare. Și că e timpul să fii Surya Bonaly. Ăăă, stai, că aia era patinatoare. Mă rog, un d-asta campion olimpic la viteză. Și dă-i viteză și dă-i cu Doamne-ajută s-ajung pân-acasă!

Somn de frumusețe sau de găină

Eu am știut dintotdeauna că am spirit de atlet. Că știu ce înseamnă un stil de viață sănătos, cu reguli pe care trebuie să le respecți, cu tot tacâmul. Uite, de exemplu, am știut mereu cât de important e somnul. De-aia m-am culcat toată viața odată cu găinile. De-aia, dacă trecea de 22.30 intram în panică și nu se mai înțelegea nimeni cu mine – prieteni la bairame, pe plajă în Vamă, discoteci, petreceri, etc. Ora 22.30 a sosit – marș la pătuț, Mirelo, că tu știi cum e cu somnul, cu tinerețea, cu toate astea. Ei, alergarea mi-a arătat că am avut dreptate să dorm ca ursul toată viața. Să rup patul cu cele 10 ore dormite pe noapte. Sunt această vizionară care simțea că face bine ce face și că, one day, când zeița alergătoarelor se va insinua în gândurile și motivația ei, un lucru va fi fost deja făcut. Somnul.

Când încă era Matei la grădiniță, abia așteptam să vină vara, să nu mă mai trezesc la 6 ca să pregătesc tot ce trebuie pentru plecarea la grădi. Visam cum o dormim amândoi până târziu, nederanjați de balele uscate de la gură. Ei, ce să vezi?! M-a luat pe mine vria alergării, m-a apucat pe mine get fitu’ și dorința de modelare corporală. Și adio somn până târziu, adio bale uscate, adio…Pentru că mă trezesc la 5.30-6.00 ca să alerg. Am rămas, în schimb cu serile în care prietenii se întâlnesc la terase, frumos, fac plimbări în noapte, pe răcoare și eu dorm de la 22.30, cel târziu. N-am ce să fac. Sunt alergătoare….:)))

100 de diete și sport în același timp?

Sursa foto – Ella Olsson for pexels.com

Nu. Ăsta e răspunsul la întrebarea de mai sus. Scriam câteva paragrafe mai încolo că țin și dieta low-carb, fac și intermitent fasting și și alerg. Ce să mai … Sunt această Xena balcanică. Dar o Xena care era să și-o ia big time. Low-carb înseamnă și low-energy. Și mi-a dat o săptămână în care am dormit în șlapi. Ruptă, moartă, abia am putut să mă mișc. De alergat alergam, cum să nu?! Păi nu am țintit eu la 10 km/zi aproape în fiecare zi?! Dacă nu mai slăbesc?! Dacă … Alergam dimineața și, în loc să fiu energizată și gata de atacul zilei, îmi venea să mă pun pe jos pe peronul de la metrou să trag un pui mic de somn.

Treaba e, cred eu, așa: ori ții dieta low-carb și te apuci de alergat după ce ai dat jos câte kg vrea muschiul tău neantrenat încă, ori alergi, dar mai bagi și un orez integral, un cartofior, o pastă integrală. Eu le-am eliminat de tot, pe sistemul piei, drace! Și rău am făcut. Că energie ioc. Chef ioc.

Acum m-am repliat, deși aș mai vrea să mai trimit încă 3 kg la balamuc. Dar am răbdare. Că alergatul oricum mă slăbește. Atenție! Nu m-am înfipt în eclere și-n pâinici din făină albă. Dulcele tot 1 înghețată e când mi-e poftă, pâinicile tot wassa integrale sunt. Doar că nu mă mai feresc de carbohidrați ca și când mi-ar fi viața în pericol în preajma lor.

Vă mai spun un secret. Eu nici n-am vrut să las pe nimeni să mă ajute. Că știu eu, dom’le, cum se face. Ce poate să fie atât de greu? Alergi. Un pas în fața celuilalt, cu mărirea vitezei. Nu e chiar așa. Era bine să fi acceptat să fiu ajutată, îndrumată, ca să o iau ușor și frumos. Însă acum chiar că nu vreau să dau bani să îmi explice cineva cum se face. Mai ales după scatoalcele astea pe care mi le-am luat din neștiință. Pentru că m-au forțat să mă documentez, să citesc, să experimentez și să adaptez. Lucru care mie îmi dă un plus la viață.

Apăăăă

Să le dea Dumnezeu sănătate alora de la primărie, de unde or fi ei, pentru țâșnitorile de apă puse prin parc. Că tare e greu și enervant să alergi cu sticla în mână, să fleoșcăie apa aia în sticlă și să nu te mai poți concentra la respirație, pași etc. Și e vital să bei apă când alergi, mai ales pe căldurile astea. Transpir foarte tare și se usucă instant. Simt sarea pe piele și pe buze. De-aia aproape că mă dușez la țâșnitori. Iau cu pumnul și torn pe mine. Și ce bine e! Altă viață, alți km de fumat uite-așa! În 10 km beau de 3 ori apă și fac 3 semi-dușuri d-astea. Nu beau decât câteva guri, ca să nu facă bâldâbâc în burtă. Dar tot nu e suficient. Pentru că mă simt deshidratată. Oricâtă apă aș bea după. Așa că m-am dus frumos la farmacie și mi-am luat niște săruri și electroliți care să repună ce trebuie în organism și să nu fie cu deficit.

În loc de concluzie

Sursă foto – pagina de Facebook Andrei Roșu

Această timidă începătoare în ale alergării vă recomandă și vouă să o faceți. Repet, pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, eu uram și gândul că m-aș putea apuca vreodată de jogging. De sport, în general. Dar starea de bine pe care mi-o dă, energia, viața transformată în frumos, capul limpede, capacitatea de a face față mai ușor tuturor rahaturilor care se adună pentru rezolvare într-o singură zi, sunt motive foarte bune să mă gândesc că e una dintre cele mai deștepte decizii pe care am luat-o în viața mea. Am slăbit 8,5 kg în aproape 3 luni. Se duce celulita cum pleacă trenu’ din gară, iar eu mă transform într-o Mirela care îmi place din ce în ce mai mult.

Vă pupez din alergare!

Costum din două piese

Sunt o pofticioasă. Atât de tare îmi place să mănânc, c-aș băga ciocolata cu tot cu ambalaj. Îmi place pâinea proaspătă. Dacă-i trântesc un unt cu sare de mare peste sau unt normal cu o tonă de dulceață de căpșuni, am atins punctul G al poftelor. Când mă cheamă depresia înapoi (o mai face, ‘tu-i mama ei), bag orice, oricât și stau mult în pat, ca să mă asigur că se așează toate ingredientele proaste pe unde trebuie. Și, după un episod d-ăsta de o săptămână, când îi citesc copilului povestea de seară, nu văd scrisu’ de burtă.

Citește în continuare „Costum din două piese”

Castingul, Murakami și o mică revelație

Castingul

Acum o lună, m-a contactat o tipă foarte draguță de la o agenție mare de casting de la noi să mă întrebe dacă vreau să particip la o întâlnire pe zoom cu un regizor care face un film și care m-a selectat pentru o discuție. Tare bucuroasă am mai fost. Eu am stat și m-am gândit dup-aia. Bucuria pe care o simt și la un semn mic de genul ăsta care poate să nu se concretizeze (și eu sunt perfect conștientă că e posibil să nu…) vine din speranță, dar și din plăcerea aia de a sta de vorbă cu un om creativ, cu un om din industria asta. Mă interesează discuția în sine. Pentru ce îmi aduce ea, pentru idei, pentru curiozitatea și setea pe care le am vizavi de ce se mai plămădește în materie de film.

Citește în continuare „Castingul, Murakami și o mică revelație”

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: